Când te mănâncă în fund, dai de story of your life

Am ieșit de la sală cu o durere de buci. Așa se zice, nu? Păi da, că pe mine, în loc să mă nască cu stea în frunte – m-a născut cu stea în… fund. Așa că, uneori, nu tot timpul, musai să fac ce mi se pune de-a latul, așa că am făcut dublu circuit, că deh…
Anyways, ideea era că, venind pe drum, îmi făceam planuri: fac mâncare, merg la cumpărături, fac aia, fac și pe cealaltă, și stai că și aia. Vezi de treabă.
Ajung acasă și, printre una alta, dau de ceva muzică de pe vremea când mergeam la zumba. Oh ioi, ce vremuri. Pun muzica, dau play, fug după un pahar de vin.
Evident că numai mâncare nu m-am apucat să fac.
Iar fug de la idee, ce voiam eu să spun, eu eram genul de ,,acum vreau, acum îmi trăbă” și dacă mai apărea și cineva în peisaj cu ,,nu ești făcut pentru asta”, apăi îmi trebuia și mai tare. Cu timpul, am învățat că lucrurile merg în ritmul lor.
Ghidate de tine, da, dar în ritmul lor firesc. Derulând puțin anii ce au trecut, mă uit și pot spune că, lucrurile pe care mi le-am dorit, majoritatea, încet-încet, s-au împlinit.
Bine, nici nu mi-am dorit să ajung președinte sau mașini pe care nu mi le pot permite în veci. Mi-am dorit lucruri și experiențe care să mă umple. Care să mă dezvolte în ceva mai bun. Ceva în care să mă regăsesc. Am căutat să mă inspir și să inspir. Au fost zile când am avut doar 50 de euro în buzunar și aveam bagajul pregătit spre o altă aventură. Când crezi suficient, se poate.
Am trăit la vida loca în Barcelona, cunoscând oameni minunați. Am vrut să trăiesc pe o insulă, done! Am vrut sport, m-am apucat de fitness. În tot acest timp, sănătatea mi-a jucat feste, cum altfel? În Tenerife am început să am atacuri de panică, ceva de groază. Am făcut terapie, medicamente, în final m-am refugiat în sport. DAR PE BUNE. Cam acela a fost punctul culminant care m-a împins spre fitness. Pe când credeam că wow, ce fain, mă simt mai bine, BOOM, 5 luni la pat cu piciorul. Superb.
M-am recuperat, iar între timp, asta m-a făcut să cunosc oameni care m-au orientat spre alte experiențe. Le am pe foaie, iar din primăvară se aplică. Un fel de toate se întâmplă cu un motiv, de aceea spun că asta cu ACUM, nu are sens. Trebuie să treci prin fel și fel pentru a ajunge acolo unde vrei. Nu ajungi mereu la patru ace, mai degrabă șifonat și cu cicatrici, dar asta arată că ai muncit pentru ce ai vrut. Că știi să apreciezi ceea ce ai. Mereu am iubit și apreciat oamenii reali, cei cu zile bune și zile rele, care nu se feresc în a recunoaște asta, care vorbesc despre ce ii doare, atât cât despre ce îî face și fericiți. Acei oameni care, chiar dacă nu au, îți oferă, pentru că știu cum e să nu ai. Acei oameni care nu se lasă condționați.
E drept, nu toate au fost roz, am dat si de oameni care m-au făcut să cred că nu valorez nimic, care m-au făcut să plâng și să spun că nimic nu mai are sens. Probabil tot ei au fost cei care, prin vorbele lor, mi-au șters fără să își dea seama lacrimile și tot mi-au dat acel șut în fund care m-a trezit la realitate.
Nu avem nevoie nici de gropi în care să ne aruncăm când ceva nu merge bine, și nici de monumente când reușim ceva. Avem nevoie de noi. Iar pentru asta trebuie să avem încredere în ceea ce suntem și în ceea ce putem fi.
Eu sper și am să-mi duc pulsațiile la limită pentru a fi acolo unde vreau. Egal cât timp o să-mi ia.
Vă doresc la fel, iar între timp, vă spun – mi-am mai pus un pahar de vin și am pus și mâncarea la foc.

În timp. Prin timp… și după o cafea.

Probabil când faci câte ceva aiurea sau trăiești anumite situații, tâmpite sau mai puțin tâmpite, logice sau mai puțin logice, crezi că ești doar tu și atât dar, în acel moment, undeva în lume, se găsește un EU, un TU.

Chiar dacă ești băgat în probleme până în gât, nu ai apă caldă, Mihaela Rădulescu te oripilează, frigiderul ți-e pe moarte și scoate sunete de nu poți să dormi noaptea, îți e dor de cineva, suferi după o despărțire, sau poate doar te crezi singur pe lume, undeva mai e cineva ca și tine. Ca și mine nu, doar eu pot pune sâmbătă dimineața, la 8:oo, Ricky Martin și să fac curat, toate acestea după o noapte în care…în fine, memoria nu mă prea ajută.

Nu toți suntem unde am vrea să fim, nu toți călătorim prin lume, nu toți avem copii sau iubiți. Nu toți citim aceleași cărți, nu toți suntem mulțumiți de noi. Nu la toți ne place berea, fotbalul sau F1. Nu toți sperăm și visăm la fel dar, undeva, cumva, ne intersectăm.

Oriunde am fi în lume, indiferent de cât iubim, râdem sau plângem, prin câte școli am trecut sau câte țări am vizitat, respirăm același aer, iar asta, într-un fel sau altul ne unește.

Oricare ți-ar fi grijile azi, nu îți face griji pentru viitor, nu te gândi la trecut, concentrează-te pe AZI. Știu, sună oarecum aiurea, mulți o zic, dar ajută. Soluția poate fi chiar la colțul străzii, la apusul soarelui sau a doua zi cu noaptea în cap, dar AZI, azi nu mai e. Trece. Și dacă trece degeaba, nu ai rezolvat nimic.

Lumea zice că nu am stare, că nu mă mulțumesc, că mereu trebuie să schimb locul, țara, job-ul. Dar consider că fac asta pentru mine, nu vreau să mă complac de dragul altora. Asta nu înseamnă nici că e bine, nici că e rău. De moment asta mă face fericită, chiar dacă am zile în care mor după anumite persoane, gusturi sau mirosuri. Dar am ziua de azi, aici, acum.

Nu pot plânge mereu după ce am lăsat în urmă când am atâtea de care să mă bucur azi, și nici să mă întreb ce mă așteaptă mâine. Aș lua-o razna.

Ieri, stăteam pe plajă cu prietenul meu, Heineken, ascultând Bach, minuet 1, îl ador, și citeam ceva carte de Thomas Buergenthal, ,,A lucky child”, o carte despre cum a  supraviețuit Holocaustului la doar 10 ani, evadarea lui din lagărul de concentrație și multe alte chestii interesante referitoare la perioada respectivă. Acum este judecător la Curtea Internațională de Justiție de la Haga și specialist în drepturile umane.

Deci, ce vreau să spun, trecutul trebuie folosit doar ca o unealtă care să ne motiveze și mai tare pentru a ajunge acolo ne dorim, nicidecum ca pe ceva care să ne țină pe loc.

Sunt mulți tembeli pe lume pe care îi f#te grija de alții, iar asta s-ar putea unora să le distragă atenția de la lucrurile cu adevărat importante. Nu-i problemă, cu puțin curaj, se trimit pe unde au venit, diplomatic, apoi olecă de indiferență care doare a dracu… și gata.

Weekend înțelept.

Un an și o zi la pieptul tău

Îmi aduc aminte ca și cum ar fi fost ieri. Era decembrie a lui 2014, ultima zi din an.

Am început-o cu tine, spunându-mi cât de fericit ești. Mi-ai vorbit despre toate frumusețile insulei, despre minunatele stele ce se pot vedea dintr-o altă perspectivă de aici, de mări și oceane, de soare și două sezoane. Despre cât de mult te fascinez și în același timp cât de naturală mă simți. Știai tu ce știai…

M-ai luat în brațe, apoi, printre șampanie și struguri acrișori, am trăit cea mai dulce noapte.

Am stat la pieptul tău un an și o zi. Și nu ai fost cel mai frumos bărbat de pe planetă, nici eu vreo ileană cosânzeană, dar am fost muzică, iar muzica se simte, se trăiește. Muzica trezește în tine cele mai frumoase sentimente, îți oferă cele mai bune momente.

Am fost concertul anului.

Te-am iubit un an și o zi, până în dimineața lui ianuarie. Acum, dintre cearșafurile albe, cu un ochi întredeschis, îți zăresc călcâiele cum se îndepărtează. Am suspinat ușor și m-am întors pe cealaltă parte.

Nu știu dacă a mai trecut o zi sau un sezon, dar te-ai întors. Miroseai a eu și a cafea.

E cu zahăr, nu?

Patru zile și un gând

Am pus de o cafea, de aia cu zaț. Voiam să pută tare în casă, ca atunci când stăteam la bârfe, acasă, cu bunică-mea. Lângă pat, trântit și deschis, zace geamantanul.
Am patru zile să mă conving de niște treburi, și anume, nu tot cu ce ai crescut va fi prezent mereu, și, evident, no tot cu ce nu ești obișnuit este așa de rău. Pentru mine, Crăciunul e cu miros și savoare. Cu zăpadă, familie, muci, degete degerate și haine betonate pe sârmă. No, asta sunt. Nu am crescut la sat, dar merg pe ideea de, poți scoate tăranul din sat, nu și satul din țăran. Apăi așe și eu.
Oriunde m-aș afla, lucurile de genul îmi vor lipsi.
Așa că, am patru zile.
Luni, cu dimineața în cur și capul înainte, plec să îmi fac Crăciunul pe o insulă, alta decât Tenerife. Oameni noi, alte experiențe, soare, plajă… d-astea treburi. Îmi va lipsi mirosul de sarmale, ai mei, colindele noastre cu gutui galbene în geam și epicul ler. Poate chiar și mama lui Fuego care împodobește bradul, vinul fiert și mucii trași pe stradă în drum spre neamuri, cu colinda.
Ieri mi-am cumpărat o căciulă, o țin pentru weekend-ul ăsta. Am de gând să îmi fac un vin fiert și să îl beau cu capul băgat în frigider.
Cred că va fi ceva interesant, dacă nu, poate cel puțin ceva tâmpit. Egal.
Încerc să scriu ceva coerent, însă vecinul pare să își inaugureze salteaua, evident nu singur. Cu nevastă-sa, care, părerea mea, e un fel de home cinema system.
M-am explicat, nu? Bun.
Între timp, mi-a dat și cafeaua în foc, nu-i bai. Măcar pute fain.
Revin…

Moș Nicolae – eu am, tu ai, noi putem. Zâmbește!

Azi, fugitiv, dau o geană pe Facebook.
Văd postări despre ghete și nuielușe. Opaaa, nu pot să cred!!!!
Ies, mă uit la dată, pam, 5 decembrie, omfg!!! Mâine e Moș Nicolae.
Derulez toate nopțile de 5 decembrie de până acum (25 la număr, dintre care îmi amintesc doar vreo 15, pentru că dăhhh), mă trezesc cu ditai rânjetul pe moacă, ca mai apoi, din senin, puf… Dispare.
E vineri, nu ies, am noapte de studiu. Nu am ghete pregătite, nu știe nimeni de așa ceva aici. Deci, pa Moși, bote, treburi gen. Mă opresc repede din citit, las creionul jos, stau. Moment alb. Sună telefonul, mă uit – mami. (iiiiiiiiiiiii)
Îi spun cugetările de ultimă oră, la care ea, foarte hodină, îmi spune: ,,du-te ia-ți ceva dulce, îl pui în gheată, pui și cardul, te uiți la ghete, îți trece, pa.’’
Eu: cardul?
,,Da, cardul… Cum n-aveai ghetele pregătite, ți-am băgat cadoul acolo.’’
Îți dai seama fericire, pe vârful din Aconcagua eram.
Nu era vorba cadoul, gestul, faptul că aveam și eu parte de un Moș Nicolae.
După enșpe mii de minute de lălăieli, închidem.
Dau fuguța să mă îmbrac și cobor la magazinuciul din cartier. Iau o Coca-Cola și un Kinder, că deh, kinder și eu, ‘‘ca copiii’’, gen. Ajung acasă și mă pun să scriu.
În ghete, cum era de așteptat, zace jumate de Kinder Bueno, cealaltă jumătate o molfăi eu, cu un pahar de suc, evident. Cam atât. Îmi era dor, poftă, dar mi-a trecut. Acum, copilul tâmb e liniștit și fericit, cu atât mai mult că, mâine, 6 decembrie, împlinesc 3 luni de Tenerife. 3 luni de noi oportunități, încercări, provocări și multe experiențe memorabile. Zic un mulțumesc frumos și un doamne ajută.
Iar cu această ocazie, mi-am propus ceva. În fiecare zic când trec prin holul stației de autobuse, văd un bătrânel. E mereu singur și cu câteva bagaje lângă el.
La început credeam că e vreun turist, însă cu timpul am realizat că nu. Probabil a rămas fără casă. Are un zâmbet cald și o privire blândă. Nu l-am văzut cerșind niciodată, în schimb, mereu salută cu drag personalul de la întreținere.
Vreau să îi fac ceva de mâncare, cald și gustos.
Vreau să nu să simtă uitat. Uitarea doare cel mai tare.
Ochii lui îmi aduc aminte de cei ai bunicului.
Îmi lipsește, cred că asta m-a apropiat și mai mult de el, faptul că în ochii lui văd una dintre cele mai dragi persoane din viața mea, un om pe care l-am admirat pentru eleganța lui, vasta sa cultură și iubirea pe care ne-o purta.
Vreau să fac oameni fericiți, atât cât pot. Asta mă face fericită și împlinită.
Când poți aduce zâmbete fără cadouri scumpe, atunci ești un om minunat, iar cel care îți zâmbește e și mai minunat, pentru că știe aprecia adevăratele lucruri care te fac fericit.

Fericirea nu este. Fercire suntem.

Miroase a gol, de acasă.

Aș da o săptămână de soare și plajă, poate chiar și mai mult, pe o noapte cu vin fiert, miros de scorțișoară, ghemuită lângă o sobă caldă. Aș mai da jumătate din dicționarul spaniol pe o vorbă ardelenească.
Una dragă, spusă cu patos, așe ca-n Ardeal.
Când toate drumurile duc departe de casă, cumva, nu știu cum, parcă pierzi ceva din cine ești. Nu pot spune că îmi e dor, dar aș vrea într-un fel să le am mai prezente. Să nu uit mirosul și sunetele acelor momente, acei ani de acasă.
Acum, azi, că poate mâine cine știe ce o mai fi de noi, le văd ca pe niște lucruri străine de ceea ce trăiesc aici. Mă întristează pe de o parte gândul că nu le pot îmbina cu ce am aici, că încet încet aș putea pierde aroma acelor vremuri.
Vinul de casă, mirosul de lemne proaspăt crăpate, aerul curat și rece de munte.
Nu știu cât sens au toate astea, trântite din tastatură într-un moment de slăbiciune…

Cu alta la braţ

În acea zi, soarele ardea ca niciodată. E drept, mai adia din când în când vântul, însă nu suficient pentru a ne răcori obrajii arşi de soare.
Îmi căutam sticla de apă în geantă, iar când îmi ridic ochii… îl văd!
Îmi aduc aminte ca şi ar fi fost ieri.
În mâinile ei palpitau mâinile lui, părea că în braţele ei este mai fericit, sau poate am stat eu prea mult în soare.
Mi s-au înmuitat genunchii şi deodată m-au cuprins amintirile.
Îmi simţeam parcă vechea cicatrice sângerând.
Îl vedeam cum se aproprie, era cu alta, o tot săruta.
La braţul ei îmi părea mai împlinit, diferit de cum îl ştiam eu… poate cum au trecut şi câţiva ani.
Nu ştiu.
Atât ştiu doar că în acel moment mă îndrăgostisem din nou de el.
Mai mult decât atunci când a fost al meu, asta dacă cumva l-am iubit atunci.
A trecut ceva timp de când nu ne-am mai văzut, dar toate acele amintiri ce-mi străbăteau corpul păreau atât de recente.
M-am întors uşor în speranţa că nu mă va observa, însă…
Nu a trecut mult şi i-am simţit mână caldă pe braţul meu şi inconfundabila-i voce.

Hei, eşti chiar tu, nu m-am înşelat… ce mai faci?

În acel moment, ceva forţă divină mi-a trântit un zâmbet galant pe faţă şi o privire senină. M-am întors…

Ce surpriză! Mă bucur să te revăd!
mai puţin pe ea.

A urmat un moment de linişte în care ne-am privit în ochi, ah…
Dar s-a întrerupt repede cu o replică tâmpită.

Frumoşi pantofi. Şi eu am!

Îmi venea să mă descalţ să-i dau cu ei peste gură, dar sunt o lady.
Oricum, nu mă puteam concentra prea mult la ce spunea ea, ceva era ciudat… Ea!
Mi se părea mie că simţisem un miros cunoscut, doar că era în cantităţi industriale.
Probabil îi dăruise şi ei acelaşi parfum. Unele lucruri nu se schimbă.
Mă bufnise râsul şi continuam să râd – clar, era cazul să scurtez ‘frumoasa’ întâlnire.

Ok, mi-a părut bine să te revăd…

de ea ce să zic, nu s-a deranjat să mi-o prezinte.

chiar şi fără cămaşă! continui eu zâmbind.

Poftim? el.
Da, înainte erai obsedat de cămăşi… şi râd.

Înainte erai tu!

Nu mă aşteptam la asta.
Oricum, mă simţeam mai bine, parcă şi cicatricea dispăruse.

Posted from WordPress for Android

Până şi cele mai frumoase flori mor

O privea contemplativ, iar ea…
Ea îi cânta de bucurie.
Prin gesturi, zâmbet, prin felul ei de a merge şi de a fi.
Diafană ca ziua, elegantă ca apusul soarelui şi plină de graţie ca Ave Maria, ea era totul pentru el.
O iubea, îi spunea că era floarea lui, delicată ca o petală de trandafir, dar puternică precum furtuna în miezul verii.

Să-i fiu mângâiere! spunea ea, căci el căuta mângâiere, iubire, poate şi puţină aventură, însă cel mai mult vroia să îi fie sprijin.
Îi plăcea să o ţină la pieptul lui, cu braţele-i puternice şi pline de dorinţă.
Poate prea devreme pentru un sărut, dar prea târziu să mai dau înapoi… se gândea el.
Erau doi pelegrini, fără spaţiu şi timp. Se completau.
Până la urmă ce sens ar avea toate, ce ar fi viaţa fără vis, diamantele fără admiratori?
Pe pământ totul este efemer, lasă momentul să fie etern, căci va veni o vreme când doar el îţi va da consolare.
E normal.
Până şi cele mai frumoase flori mor…

Când îşi atingeau buzele erau precum ziua şi noaptea, unul mai puternic ca celălalt, atât de individualişti, dar atât de dependenţi unul de altul.
Sărutul le era rece precum roua pe firul ierbii dimineaţa şi fierbinte precum asfaltul sub soare.

Acum, se aşterne răcoarea, golul lăsat nu poate fi umplut.

Aş da orice să-ţi mai şoptesc cât de mult ai însemnat pentru mine, cât de fericit am fost alături de tine, să te mai ţin la pieptul meu, să fii a mea, iar eu al tău…

Cu degetele încleştate în pernă şi buzele roase de dor, se trezeşte brusc.
E cuprins de singurătate şi îşi simte braţele atât de puternice şi mari, gata să îmbrăţişeze tot universul, căci pe undeva pe-acolo e ea.