Eu și cu mine…

Cos. Tai. Combin. Pierd vremea frumos. Pe fundal, atenție, merge Enrique Iglesias și derivatele. Da, asta sunt. Forever alone. Am și cafea lângă. Când n-am timp să sorb din ea, trag adânc în piept aroma ei. Acum scriu.

Si am zile când uit de mine. Mi-aduc aminte de alții. Râd, plec capul, apoi îmi văd de treabă. Oceanul mă consolează. Atât. V-am zis că ascult Iglesias? Oricum, am zile de vreau să plec departe, departe în ideea că nu am chef de povești, de știri de rahat și alte atrocități.

Mi-e dor.

De calm, de pace și de sens. Nu caut extraordinarul, și nici nu vreau comunul. Ceva bun și sincer ar fi ok. Nu mult, suficient cât să vrei să mai speri. Dor de iubirile fără tam-tam, de cele silențioase și cu patos. Fără followers. Fără like și share. 

Dor de vremurile când nu puneam atâta la suflet. De acele timpuri când voiam să fiu motiv de un zâmbet în plus. Acum, cos. Tot ce n-am cusut la timpul lui. Mă mir că mai sunt și mă întreb oare de ce… 

Chiar și așa, cu mai multe rele decât bune, nu m-aș da. Sunt tot ce am.

 

 

 

Am nevoie

Am nevoie de soare. De vânt și mare. De zgomotul oamenilor grăbiți. Am nevoie de o cafea, un peisaj și o hârtie. Pix. Ceva pe care să-mi mâzgălesc gândurile.
Am nevoie de niște căști, aha, și orice aparat cu baterie care să-mi inunde urechile cu muzică. De o pereche de ochelari de soare, să după pot analiza lejer oamenii. Gesturi. Niște blugi comozi. Tocuri și ceva ruj roșu.
Am nevoie de o zi rea, o zi bună. De o zi. Atât. Am nevoie să mă uit la tot și să mă gândesc la nimic. De o pauză. De mine.
Am nevoie să dispar, să apar din nou.
Nevoie să trăiesc!

Cred într-unul cafei.

Beau cafea în primul rând pentru că, bag de seamă, monologurile îmi vin mari. Ultima dată când am vorbit singură, dacă bine îmi aduc aminte, era când dădeam declarație, la poliție, despre geanta furată. Așa că, e un fel de animal de companie care mnu necesită atenție. Anyways… iar de cele mai multe ori are gust de ,,hai, poți trece peste o zi de rahat”. Bine, mai e și partea în care mă gândesc că eu, în închisoare, aș fi o bombonică. Deci mă ajută să-mi reglez nivelul de toleranță, un fel de terapie de self-control. Evident că, fără cafea, s-ar putea să mă rețină prin aeroporturi pentru privire suspicioasă. Nu că aș fi eu vreo dementă, nici pe departe, dar, vedeți voi, fără cafea nu vă văd cu ochi buni. După o cană bună de cafea, sunteți ca photoshopați. Voi și restul zilei. E alt nivel. Altă perpectivă.

După un cafei sănătos, până și pe mine mă văd altfel. Adică una e să te vezi cu ochii mici și umflați de somn, și alta e să te vezi cu ochii largi deschiși. Nu? Aici poți adăuga și spălatul pe ochi.

Da, ce-ar mai fi… ah, cafeaua poate fi o scuză. Una importantă. De exemplu, replică pentru ,,ai terminat actele?” – ,,da, doar că mi s-a vărsat cafeaua peste ele.” Atenție, *s-a vărsat. Ea. Nu tu. Apoi, cine nu iese la o cafă? Sau, îți place de tipul de la bar, ce faci? Bagi cafe toată săptămâna, dade – dade vă combinați. Vă combinați la o pungă de Jacobs și o beți acasă. Iese mai ieftin.  Mai beau cafea pentru că îmi stă și bine când o beau. Spatele zic, deoarece stau dreaptă. Așa nu fac cocoașă. Nici nu mă înec.

Cafeaua e un fel de antibiotic social. Un iburofen al stării de spirit.

 

 

 

 

 

 

Din ploaie-n vorbă

Ieri, am ieșit să cumpăr ceva. Rătăcită eu pe străzi și în căutare de scoici zburătoare, a început să plouă. Super, zic! No, toată udă, gândesc să merg să beau o cafă – la fel de udă ca mine, dar cel puțin fierbinte! După ce încerc eu cu greu să-mi șterg cât de cât, rimelul waterproof, atenție, scurs tăt, intru într-un bar.

Lângă mine, oleacă mai încolo, un fecior. Un fecior bine. Ok, un fecior al dracu de fain, asta ca să ne înțelegem. Da, iar eu – udă. Ioi, ce fain.

Și da, m-am băgat în seamă cu el, ca bătrânii, vorbind de vreme. Superb, nu? Pe la mijlocul conversației, adică de la al doilea cuvânt, bag de seamă un accent australian. Băi, tati…

Si, cum era de așteptat, îmi spune că e din Bondi și că e un traveller înrăit.

A traveller from Australia, what else? Eu eram gen, căsătorit? Copii? Mâțe? (alergiile pe primul loc, că nu ne jucăm cu astea)

Am povestit ore, tot felul. În general tâmpenii, domeniul meu, evident. Consider că a fost un timp investit bine, exceptând febra de după și nasul înfundat. Cred că a fost pentru prima oară când am început udă și am terminat uscată. Conversația. Adică ploaia, mă refer. Știți voi…

Oricum, concluzia e clară – nu știu dacă neapărat crește ceapa sau pateul, dar ploaia e bună.

Ploaia conectează oameni.

Patru zile și un gând

Am pus de o cafea, de aia cu zaț. Voiam să pută tare în casă, ca atunci când stăteam la bârfe, acasă, cu bunică-mea. Lângă pat, trântit și deschis, zace geamantanul.
Am patru zile să mă conving de niște treburi, și anume, nu tot cu ce ai crescut va fi prezent mereu, și, evident, no tot cu ce nu ești obișnuit este așa de rău. Pentru mine, Crăciunul e cu miros și savoare. Cu zăpadă, familie, muci, degete degerate și haine betonate pe sârmă. No, asta sunt. Nu am crescut la sat, dar merg pe ideea de, poți scoate tăranul din sat, nu și satul din țăran. Apăi așe și eu.
Oriunde m-aș afla, lucurile de genul îmi vor lipsi.
Așa că, am patru zile.
Luni, cu dimineața în cur și capul înainte, plec să îmi fac Crăciunul pe o insulă, alta decât Tenerife. Oameni noi, alte experiențe, soare, plajă… d-astea treburi. Îmi va lipsi mirosul de sarmale, ai mei, colindele noastre cu gutui galbene în geam și epicul ler. Poate chiar și mama lui Fuego care împodobește bradul, vinul fiert și mucii trași pe stradă în drum spre neamuri, cu colinda.
Ieri mi-am cumpărat o căciulă, o țin pentru weekend-ul ăsta. Am de gând să îmi fac un vin fiert și să îl beau cu capul băgat în frigider.
Cred că va fi ceva interesant, dacă nu, poate cel puțin ceva tâmpit. Egal.
Încerc să scriu ceva coerent, însă vecinul pare să își inaugureze salteaua, evident nu singur. Cu nevastă-sa, care, părerea mea, e un fel de home cinema system.
M-am explicat, nu? Bun.
Între timp, mi-a dat și cafeaua în foc, nu-i bai. Măcar pute fain.
Revin…

Cu punct și de la capăt.

Eram genul care știa mai mult să își așeze hainele într-un bagaj decât într-un dulap. Genul care cunoștea mai mult orarul trenurilor și al avioanelor decât cel al autobuzelor către casă.

Mereu gata să o iau de la zero, dar, după o vreme, ceva s-a schimbat.

Mi-ai luat trupul lângă sufletul tău, mă ții strâns, ca o centură de singuranță cu un sistem pre-safe.

Eram copilul rebel, rătăcit prin marile orașe și lipsit de statornicie. Clipa în care m-ai sărutat, a fost îmblânzirea fiarei. Am lăsat umerii moi, am respirat ușor și m-am lepădat de independență, de bagaje. Lângă tine m-am modelat ca o piesă de lut. Apoi, cu răbdare, încet, am prins contur sub dragostea ta. M-am întregit iar cu mine. Cu gândurile mele, cu zestrea mea de amintiri și experiențe.

Acum, mă simt ca o pânză de pictură, însetată după culoare, după poveste. Fiecare tablou are povestea lui. Eu încă lucrez la a mea.

Am totuși momente când simt că viața mea ar fi un campionat de raliuri, iar tu ești frâna mea de mână fly-off, momente când simt că mai am multe cărări de bătut, dar mereu îmi aduci aminte că în doi, de mână, drumurile par mai ușoare.

Și apoi, am momente, zile, ca cea de azi… când tot ce vreau e o cafea bună.

Te-am iubit preț de o cafea

Era decembrie. Duminică.
Un decembrie de vară.
Cu terase și miros de cafea.
Un decembrie cum nu l-aș fi putut descrie în altă viață de-aș fi fost.
Cu ghirlande și brazi mângâiați de soare.
Erai acolo.
Așezat la două mese distanță.
Ți-ai aprins o țigare – cu grijă, ai tras un fum și-ai sărutat mai apoi văzduhul cu fumul tău.
Păreai rupt de realitate. Degajat și relaxat, cu buzele-ți cărnoase înfipte în cafeaua fierbinte, îmi făceai poftă.
Poftă de tine.
Se perinda lume în jurul meu, se auzeau colinde, lume grăbită după cadouri, tăvi cu pahare și mărunțiș pe farfuriuțe.
Dar eu, eu nu vedeam altceva în afară de tine.
Mi-ai captat timpul și iubirea.
Îți sorbeam fiecare gest, fiecare clipit. Asta în timp ce cafeaua mi se răcea sub nas.
Am trăit cu tine bucurii, momente intense și sensibile.
Am trăit cu tine soare și vânt.
Crăciun și vară. Pasiune.
Mi-ai dăruit spațiu și timp.
Ne-am iubit nebunește. Am împărțit același titlu de ziar. Am râs împreună.
Am fumat din aceeași țigare.

Și nu în ultimul rând…
Te-am iubit preț de o cafea.

Şi sunt aşa dimineţi…

Cu aromă de aventură, fără destinaţie.
Fugi, plăteşte cerul.
Dimineţi când te trezeşti cu chef de îndrăgosteală. Cafea. Zâmbet. Doruri.
E acel sentiment ce te cuprinde când urmeză să faci ceva.
Altceva. Doar pentru tine.
Dimineţi când vrei să-ţi îngrămădeşti toate visele de peste noapte în bagaj şi să pleci cu ele.
Departe.
Dimineţi când oportunităţile le faci tu.
Când cafeaua e cel mai tare drog. Aripi pentru entuziasm.
Şi sunt aşa dimineţi… Da.
Când cerul promite că îţi va fi jumătate în drumul tău.
Dimineţi care trezesc ce e mai bun în sufletul tău.
Dimineţile copilului din tine.
Amintiri ce te trag jos din pat.
Miroase a minunat.
Dimineţi minunate.
Dimineţi cu dor şi patos. Cu calm şi nebunie. Cu vreau şi pot.
Mai trebuie să mă trezesc o dată?
Nu!
Cred în dimineţi perfecte la prima vedere.

Posted from WordPress for Android