Am nevoie

Am nevoie de soare. De vânt și mare. De zgomotul oamenilor grăbiți. Am nevoie de o cafea, un peisaj și o hârtie. Pix. Ceva pe care să-mi mâzgălesc gândurile.
Am nevoie de niște căști, aha, și orice aparat cu baterie care să-mi inunde urechile cu muzică. De o pereche de ochelari de soare, să după pot analiza lejer oamenii. Gesturi. Niște blugi comozi. Tocuri și ceva ruj roșu.
Am nevoie de o zi rea, o zi bună. De o zi. Atât. Am nevoie să mă uit la tot și să mă gândesc la nimic. De o pauză. De mine.
Am nevoie să dispar, să apar din nou.
Nevoie să trăiesc!

Cred într-unul cafei.

Beau cafea în primul rând pentru că, bag de seamă, monologurile îmi vin mari. Ultima dată când am vorbit singură, dacă bine îmi aduc aminte, era când dădeam declarație, la poliție, despre geanta furată. Așa că, e un fel de animal de companie care mnu necesită atenție. Anyways… iar de cele mai multe ori are gust de ,,hai, poți trece peste o zi de rahat”. Bine, mai e și partea în care mă gândesc că eu, în închisoare, aș fi o bombonică. Deci mă ajută să-mi reglez nivelul de toleranță, un fel de terapie de self-control. Evident că, fără cafea, s-ar putea să mă rețină prin aeroporturi pentru privire suspicioasă. Nu că aș fi eu vreo dementă, nici pe departe, dar, vedeți voi, fără cafea nu vă văd cu ochi buni. După o cană bună de cafea, sunteți ca photoshopați. Voi și restul zilei. E alt nivel. Altă perpectivă.

După un cafei sănătos, până și pe mine mă văd altfel. Adică una e să te vezi cu ochii mici și umflați de somn, și alta e să te vezi cu ochii largi deschiși. Nu? Aici poți adăuga și spălatul pe ochi.

Da, ce-ar mai fi… ah, cafeaua poate fi o scuză. Una importantă. De exemplu, replică pentru ,,ai terminat actele?” – ,,da, doar că mi s-a vărsat cafeaua peste ele.” Atenție, *s-a vărsat. Ea. Nu tu. Apoi, cine nu iese la o cafă? Sau, îți place de tipul de la bar, ce faci? Bagi cafe toată săptămâna, dade – dade vă combinați. Vă combinați la o pungă de Jacobs și o beți acasă. Iese mai ieftin.  Mai beau cafea pentru că îmi stă și bine când o beau. Spatele zic, deoarece stau dreaptă. Așa nu fac cocoașă. Nici nu mă înec.

Cafeaua e un fel de antibiotic social. Un iburofen al stării de spirit.

 

 

 

 

 

 

Din ploaie-n vorbă

Ieri, am ieșit să cumpăr ceva. Rătăcită eu pe străzi și în căutare de scoici zburătoare, a început să plouă. Super, zic! No, toată udă, gândesc să merg să beau o cafă – la fel de udă ca mine, dar cel puțin fierbinte! După ce încerc eu cu greu să-mi șterg cât de cât, rimelul waterproof, atenție, scurs tăt, intru într-un bar.

Lângă mine, oleacă mai încolo, un fecior. Un fecior bine. Ok, un fecior al dracu de fain, asta ca să ne înțelegem. Da, iar eu – udă. Ioi, ce fain.

Și da, m-am băgat în seamă cu el, ca bătrânii, vorbind de vreme. Superb, nu? Pe la mijlocul conversației, adică de la al doilea cuvânt, bag de seamă un accent australian. Băi, tati…

Si, cum era de așteptat, îmi spune că e din Bondi și că e un traveller înrăit.

A traveller from Australia, what else? Eu eram gen, căsătorit? Copii? Mâțe? (alergiile pe primul loc, că nu ne jucăm cu astea)

Am povestit ore, tot felul. În general tâmpenii, domeniul meu, evident. Consider că a fost un timp investit bine, exceptând febra de după și nasul înfundat. Cred că a fost pentru prima oară când am început udă și am terminat uscată. Conversația. Adică ploaia, mă refer. Știți voi…

Oricum, concluzia e clară – nu știu dacă neapărat crește ceapa sau pateul, dar ploaia e bună.

Ploaia conectează oameni.