Zgomote

Pe parchetul rece, scăldat în lumina apusului, eu, întinsă –

în acel moment am înțeles tot, tot ceea ce până atunci refuzam să înțeleg. Mi-a luat ceva timp dar, toate își au rostul lor. Cicatricele de ieri, oricare ar fi ele, sunt un fel de tatuaje, dar cu o istorie mai bună. Sunt zgomotele care te țin în alertă pe timpuri grele.

Am trecut prin viață trăind momentul. O viață de momente, fără locație și oră. Le-am colecționat cu grijă. Adesea, lângă o cafea, le iau și îmi ung rănile cu ele. 

Au fost zile în care mi-am dăruit din bucurie, zile când, în singurătate, găseam cea mai mare plinătate.  Zile…

Am iubit și iubesc libertatea – cea de a-ți găsi locul tău. De a te cunoaște. De a te explora psihic.

De a te depăși.

E greu să accepți că ceea ce încă te lega de ce ai fost, e fix ceea ce acum te rupe. Te îndepărtează.

Iubirea necondiționată e acea iubire care nu te obligă la nimic. Care nu ar trebui să te facă să te simți responsabil într-un fel sau altul. Care e acolo fie orice, oricum. Care rămâne constantă.

Știi…

Să începi mereu de la zero, cu timpul, poate ajunge chiar un stil de viață. Puțin înțeleg. Când ai totul aproape, să vezi mai încolo de tine și de ce ai, e un exercițiu de imaginație.

Aștept să îmi odihnesc gândurile pe nisipul cald. Acolo unde valurile sunt cel mai bun psiholog.  Cel mai bun prieten. Cel mai bun leac spiritual.

Aștept să mă las purtată de liniște. De bucuria de a fi eu. Așa cum știu eu mai bine. Așa cum mă cunosc.

Așa cum îmi e dor…