Am ieșit de la sală cu o durere de buci. Așa se zice, nu? Păi da, că pe mine, în loc să mă nască cu stea în frunte – m-a născut cu stea în… fund. Așa că, uneori, nu tot timpul, musai să fac ce mi se pune de-a latul, așa că am făcut dublu circuit, că deh…
Anyways, ideea era că, venind pe drum, îmi făceam planuri: fac mâncare, merg la cumpărături, fac aia, fac și pe cealaltă, și stai că și aia. Vezi de treabă.
Ajung acasă și, printre una alta, dau de ceva muzică de pe vremea când mergeam la zumba. Oh ioi, ce vremuri. Pun muzica, dau play, fug după un pahar de vin.
Evident că numai mâncare nu m-am apucat să fac.
Iar fug de la idee, ce voiam eu să spun, eu eram genul de ,,acum vreau, acum îmi trăbă” și dacă mai apărea și cineva în peisaj cu ,,nu ești făcut pentru asta”, apăi îmi trebuia și mai tare. Cu timpul, am învățat că lucrurile merg în ritmul lor.
Ghidate de tine, da, dar în ritmul lor firesc. Derulând puțin anii ce au trecut, mă uit și pot spune că, lucrurile pe care mi le-am dorit, majoritatea, încet-încet, s-au împlinit.
Bine, nici nu mi-am dorit să ajung președinte sau mașini pe care nu mi le pot permite în veci. Mi-am dorit lucruri și experiențe care să mă umple. Care să mă dezvolte în ceva mai bun. Ceva în care să mă regăsesc. Am căutat să mă inspir și să inspir. Au fost zile când am avut doar 50 de euro în buzunar și aveam bagajul pregătit spre o altă aventură. Când crezi suficient, se poate.
Am trăit la vida loca în Barcelona, cunoscând oameni minunați. Am vrut să trăiesc pe o insulă, done! Am vrut sport, m-am apucat de fitness. În tot acest timp, sănătatea mi-a jucat feste, cum altfel? În Tenerife am început să am atacuri de panică, ceva de groază. Am făcut terapie, medicamente, în final m-am refugiat în sport. DAR PE BUNE. Cam acela a fost punctul culminant care m-a împins spre fitness. Pe când credeam că wow, ce fain, mă simt mai bine, BOOM, 5 luni la pat cu piciorul. Superb.
M-am recuperat, iar între timp, asta m-a făcut să cunosc oameni care m-au orientat spre alte experiențe. Le am pe foaie, iar din primăvară se aplică. Un fel de toate se întâmplă cu un motiv, de aceea spun că asta cu ACUM, nu are sens. Trebuie să treci prin fel și fel pentru a ajunge acolo unde vrei. Nu ajungi mereu la patru ace, mai degrabă șifonat și cu cicatrici, dar asta arată că ai muncit pentru ce ai vrut. Că știi să apreciezi ceea ce ai. Mereu am iubit și apreciat oamenii reali, cei cu zile bune și zile rele, care nu se feresc în a recunoaște asta, care vorbesc despre ce ii doare, atât cât despre ce îî face și fericiți. Acei oameni care, chiar dacă nu au, îți oferă, pentru că știu cum e să nu ai. Acei oameni care nu se lasă condționați.
E drept, nu toate au fost roz, am dat si de oameni care m-au făcut să cred că nu valorez nimic, care m-au făcut să plâng și să spun că nimic nu mai are sens. Probabil tot ei au fost cei care, prin vorbele lor, mi-au șters fără să își dea seama lacrimile și tot mi-au dat acel șut în fund care m-a trezit la realitate.
Nu avem nevoie nici de gropi în care să ne aruncăm când ceva nu merge bine, și nici de monumente când reușim ceva. Avem nevoie de noi. Iar pentru asta trebuie să avem încredere în ceea ce suntem și în ceea ce putem fi.
Eu sper și am să-mi duc pulsațiile la limită pentru a fi acolo unde vreau. Egal cât timp o să-mi ia.
Vă doresc la fel, iar între timp, vă spun – mi-am mai pus un pahar de vin și am pus și mâncarea la foc.
valentina's Blog 