Azi, fugitiv, dau o geană pe Facebook.
Văd postări despre ghete și nuielușe. Opaaa, nu pot să cred!!!!
Ies, mă uit la dată, pam, 5 decembrie, omfg!!! Mâine e Moș Nicolae.
Derulez toate nopțile de 5 decembrie de până acum (25 la număr, dintre care îmi amintesc doar vreo 15, pentru că dăhhh), mă trezesc cu ditai rânjetul pe moacă, ca mai apoi, din senin, puf… Dispare.
E vineri, nu ies, am noapte de studiu. Nu am ghete pregătite, nu știe nimeni de așa ceva aici. Deci, pa Moși, bote, treburi gen. Mă opresc repede din citit, las creionul jos, stau. Moment alb. Sună telefonul, mă uit – mami. (iiiiiiiiiiiii)
Îi spun cugetările de ultimă oră, la care ea, foarte hodină, îmi spune: ,,du-te ia-ți ceva dulce, îl pui în gheată, pui și cardul, te uiți la ghete, îți trece, pa.’’
Eu: cardul?
,,Da, cardul… Cum n-aveai ghetele pregătite, ți-am băgat cadoul acolo.’’
Îți dai seama fericire, pe vârful din Aconcagua eram.
Nu era vorba cadoul, gestul, faptul că aveam și eu parte de un Moș Nicolae.
După enșpe mii de minute de lălăieli, închidem.
Dau fuguța să mă îmbrac și cobor la magazinuciul din cartier. Iau o Coca-Cola și un Kinder, că deh, kinder și eu, ‘‘ca copiii’’, gen. Ajung acasă și mă pun să scriu.
În ghete, cum era de așteptat, zace jumate de Kinder Bueno, cealaltă jumătate o molfăi eu, cu un pahar de suc, evident. Cam atât. Îmi era dor, poftă, dar mi-a trecut. Acum, copilul tâmb e liniștit și fericit, cu atât mai mult că, mâine, 6 decembrie, împlinesc 3 luni de Tenerife. 3 luni de noi oportunități, încercări, provocări și multe experiențe memorabile. Zic un mulțumesc frumos și un doamne ajută.
Iar cu această ocazie, mi-am propus ceva. În fiecare zic când trec prin holul stației de autobuse, văd un bătrânel. E mereu singur și cu câteva bagaje lângă el.
La început credeam că e vreun turist, însă cu timpul am realizat că nu. Probabil a rămas fără casă. Are un zâmbet cald și o privire blândă. Nu l-am văzut cerșind niciodată, în schimb, mereu salută cu drag personalul de la întreținere.
Vreau să îi fac ceva de mâncare, cald și gustos.
Vreau să nu să simtă uitat. Uitarea doare cel mai tare.
Ochii lui îmi aduc aminte de cei ai bunicului.
Îmi lipsește, cred că asta m-a apropiat și mai mult de el, faptul că în ochii lui văd una dintre cele mai dragi persoane din viața mea, un om pe care l-am admirat pentru eleganța lui, vasta sa cultură și iubirea pe care ne-o purta.
Vreau să fac oameni fericiți, atât cât pot. Asta mă face fericită și împlinită.
Când poți aduce zâmbete fără cadouri scumpe, atunci ești un om minunat, iar cel care îți zâmbește e și mai minunat, pentru că știe aprecia adevăratele lucruri care te fac fericit.
Fericirea nu este. Fercire suntem.
valentina's Blog 