Miroase a gol, de acasă.

Aș da o săptămână de soare și plajă, poate chiar și mai mult, pe o noapte cu vin fiert, miros de scorțișoară, ghemuită lângă o sobă caldă. Aș mai da jumătate din dicționarul spaniol pe o vorbă ardelenească.
Una dragă, spusă cu patos, așe ca-n Ardeal.
Când toate drumurile duc departe de casă, cumva, nu știu cum, parcă pierzi ceva din cine ești. Nu pot spune că îmi e dor, dar aș vrea într-un fel să le am mai prezente. Să nu uit mirosul și sunetele acelor momente, acei ani de acasă.
Acum, azi, că poate mâine cine știe ce o mai fi de noi, le văd ca pe niște lucruri străine de ceea ce trăiesc aici. Mă întristează pe de o parte gândul că nu le pot îmbina cu ce am aici, că încet încet aș putea pierde aroma acelor vremuri.
Vinul de casă, mirosul de lemne proaspăt crăpate, aerul curat și rece de munte.
Nu știu cât sens au toate astea, trântite din tastatură într-un moment de slăbiciune…